White Beach

Pe Boracay sunt prea multi chinezi, prea multi bisnitari, prea multe restaurante in care mancarea sau serviciile nu sunt atat de bune comparativ cu asteptarile pe care mi le facusem in functie de cum arata minunata plaja cu nisip alb, apa azurie si palmieri umbrosi. M-am plimbat mult pe plaja, pe aleea de nisip care leaga un capat de celalalt al plajei albe, cateodata cu castile in urechi pentru a incerca sa evit bisnitarii, iar alteori pur si simplu incercand sa simt spiritul locului prin zgomotele locale. Dar, spre deosebite de experienta pe care am avut-o la Istanbul, unde toate simturile imi erau activate la maxim pe stradutele pe care le colindam de la o moschee la alta, de la hotel la bazar, de la podul la turnul Galata, unde simteam ca oamenii traiesc cu un scop, au o viata sau duc o lupta, unde mirodeniile si mancarurile ma faceau sa intorc capul la fiecare colt de strada, spre deosebire de aceste experiente, in Boracay, viata pare ca sta pe loc. Este ca un put cu apa statuta, in care aceeasi oameni fac aceleasi lucruri pentru ca nu au altceva de facut. Si toti acesti oameni par niste pesti intr-un acvariu la care se uita curiosi o multime de extraterestrii, incercand sa gaseasca raspunsul la intrebarea existentialista “de ce?”. Cliseele sunt la nivel de traditie, alti si alti turisti vin in acelasi loc si fac acelasi lucru in fiecare zi. Unii dintre sunt pacaliti sa ia plimbarea cu barca cu panze la apus (da, am fost si eu curios, si am cazut in capcana care spune ca “nu pot sa stau atata pe insula asta fara sa ma plimb si eu cu barca”), care este inutila si plictisitoare si pentru care pretul este exagerat de mare chiar si dupa negocierile cu barcagii, iar daca reusesc sa nu intre in aceasta capcana, atunci isi prind singuri degetele in mirajele de fericire ale teraselor cu trupe de cover-uri, luminite romantice, happy hour, si asa mai departe.

Oamenii nu par sa aiba viziunea sa isi doreasca o viata cu sens, nici indrazneala sa isi spuna ca nu sunt fericiti acolo, si ca isi doresc de fapt sa plece. Sau poate doar eu simt asta. Pe localnici ii inteleg, dar strainii care sunt stabiliti acolo, au facut aceasta alegere cu buna stiinta. Un roman era stabilit acolo pentru ca facuse nu-stiu-ce frauda si fugise din tara, stiind ca politica din Filipine este sa nu extradeze criminalii. Si pe el si pe ceilalti asemenea lui ii inteleg. Iar ceilalti, poate ca au vrut sa scape de civilizatia occidentala decadenta, au vrut sa aiba o viata mai simpla, sa se intoarca la natura, la placerile primare ale umanitatii, poate au vrut sa fie cald tot timpul, sa faca kite boarding sau scufundari. Dar de ce? In ce scop? Unde voiau sa ajunga de atunci inainte? Mie nu mi se pare ca insula inseamna intoarcerea la natura; poate daca nu ar fi existat cluburile, alcoolul si sexul. Dar chiar si atunci, aceasta escapada catre o viata mai simpla, in natura, ar trebui sa fie doar un mijloc pentru a realiza altceva, deoarece eu personal nu inteleg cum cineva poate sa faca din asta un scop in sine. Kiterii sunt altfel. Este ca si cum eu as lucra pentru NGC intr-un loc foarte indepartat. Daca esti kiter si vii aici o luna trebuie sa fie o vacanta de vis. Daca esti scufundator, la fel.

White Beach este celebra, se pare, deoarece este principalul punct de atractie si una dintre cele mai frumoase plaje din lume, conform Lonely Planet, Trip Advisor si altele similare. Intreg ansamblul cu apa azurie, clara, nisipul deschis la culoare (sincer, nu e chiar alb, dar se aproprie asa cum un tricou alb care a fost spalat de prea multe ori nu mai este alb), palmierii si sezlongurile de la umbra lor, creeaza imaginea pe care omenirea se pare ca si-a insusit-o ca fiind definitorie pentru paradis. De fapt, paradisul este ceva relativ pentru fiecare persoana in parte, si astfel cred ca este o exagerare sa spui ca locul acesta, facand abstractie de la elementele negative, este un paradis general acceptat. In fine, are si marketingul rolul lui, ceea ce este foarte bine daca nu cumva suntem niste turisti care ne hranim cu tot ce ni se spune in prezentarile agentiilor de turism si siteurilor de review turistice, si incapabili de a ne forma o parere proprie si neinfluentata a locurilor in care mergem. Din pacate, cred ca asa sunt majoritatea turistilor chinezi, coreeni, rusi etc. de pe insula.

Pe white beach (daca traduc “plaja alba” nu va suna la fel de bine) cele mai semnificative lucruri se intampla la apus, moment in care dam peste apogeul kitschurilor turistice ale acestui paradis. Sute, mii de oameni ies pe plaja ca sa vada apusul, ceea ce ar fi foarte frumos. Am facut-o si eu de multe ori: intrand de pe straduta pietonala ingusta, pe strada de pe plaja, mai sunt doar palmierii ce ma despart de plaja. Inaintez spre mare, patrund printre palmieri sau printre mesele de la terase si restaurante, ma feresc de bisnitari, si in sfarsit spatiul se deschide enorm in fata mea, orice sentiment de sufocare dispare, si raman doar eu (sau asa mi se pare in acele prime momente) fata in fata cu marea, soarele, si nisipul alb-spalat. Impresia este ca pe plaja pot sa incapa acele mii de oameni fara sa se simta aglomeratia. Aer este pentru toti, spatiu de intins prosopul, de aruncat friesbie-ul este pentru toti. Loc de poza cu soarele este pentru toti, doar soarele nu se ascunde in spatele vreunui chinez cu 5D Mark II cu 24-105mm care trage cadru dupa cadru ca sa nu piarda momentul in care barca cu panze trece chiar fix prin dreptul soarelui portocaliu.

Asadar, multi oameni fac un pelerinaj scurt pe white beach si printre activitatile lor preferate trebuie sa se si pozeze cu soarele in spate (oare cum isi fac expunerea ca sa se vada bine si soarele si personajele?), in timp ce “tin” soarele in mana, arata litera V cu mana sau sar (neaparat poza se repeta pana cand “instantaneul” prins este atat estetic cat cat si suficient de mult in aer).

Dar lucrul cel mai interesant la acesti oameni este ca toti sunt mai fericiti decat, stiu eu, dimineata pe plaja, sau la pranz pe plaja. Presupun ca acea lumina de apus placuta ii face fericiti, si asta se vede si pe fetele lor, si am incercat sa o prind si eu in poze. Sunt mai relaxati, mai bine dispusi, mai contamplativi, deci mai artisti, se gandesc la sensul vietii, si mai ales nu pare sa ii deranjeze prezenta mea si a aparatului meu foto. Asadar am mers deseori la apus cu aparatul foto dupa mine pe plaja, sa incerc sa surprind ceea ce se intampla, dar in special oamenii care isi petrec timpul astfel acolo.