Dance Dance Dance

Eu si dansul am mers atat cat am putut pe drumuri separate. Picioarele mele se incurca mai des decat castile de telefon. Dar privindu-i pe Vlad Merariu si pe Simona Deaconescu, aproape ca imi doresc sa fi fost altfel. Pana la urma, eu raman cu aparatul foto, iar ei cu miscarea. I-am vazut deseori la cursurile de dans contemporan, la workshop-uri, chiar la un curs in aer liber, si de fiecare data privesc cu placere cum ambii reusesc sa starneasca pasiunea dansului in alte persoane.

De acolo de unde privesc eu, Vlad si Simona sunt catalizatorul de care oamenii au nevoie pentru a isi descatusa spiritul si de a inventa miscarile propriului suflet. Exteriorizarea nu ma caracterizeaza, dar ii vad pe elevii lor devenind din ce in ce mai pasionati si inventand moduri de a se exprima la care nu s-ar fi gandit inainte.

Vlad explica in pauze calm ce semnificatie au miscarile lui si ce vrea sa vada la ceilalti. Alegorie, de obicei. Simona se misca ca o salcie in vant dar sigura pe ea, in timp ce elevii o privesc cu admiratie. De multe ori danseaza cu totii la cursuri, si imi dau seama ca elevii, cat si coregrafii, se descopera pe ei insisi centimetru cu centimetru acolo unde nu se asteptau sa gaseasca asa ceva.

Am fost la spectacolul lui Vlad, No. 1 High Park Address si am reusit sa vad o parte a lui tensionata, emotiva, dorindu-se mult de tot sa reuseasca sa iasa asa cum a visat. In cele din urma, Vlad a fost putin suparat ca nu a iesit totul perfect, insa asta conteaza mai putin. Pasiunea pusa in spectacol si dedicatia dansatorilor (printre care Simona isi juca rolul in verde stralucitor) merita toata admiratia.

Eu am dat o pagina, insa imi face placere sa petrec timp cu ei, sa il aud pe Vlad cum isi descrie noile idei de proiecte, in care vrea sa ii implice pe toti din jur, si pe Simona care duce acele idei mai departe, le provoaca si le maturizeaza. Poate, poate, am si eu un loc in ele, ca vesnic documentar.